A doua parte a traseului pe malul Tamisei, varianta de la intrare în Londra până la ieșire. Vreme bună, soare cam puțin de unde cenușiul din imagini cum e asta cu ochelarii (de) beton.

După două ore și jumătate de mers pe nerăsuflate dar pe gâfâite am descoperit că merit un break fast, zis și făcut, aveți dovada. Un mic dejun continent-englezesc (sandvich continental și-un builder’s tea – ceaiul negru cu lapte și zahăr cât cuprinde a fost înregistrat neoficial ca aparținând meșterilor mano-lee autohtoni). Fiind break și fast pe deasupra operațiunea n-a durat mai mult de 15 minute.

Prilej pentru meditație pe teme biblico(eco)logice, ca orice bun creștin: oare Noe când a eșuat pe Ararat o fi lăsat și el amintire urmașilor o căruță de firimituri din astea? Unde ești tu Țepeș să-i dai pe mâna gărzii de mediu ?

Evident, salva-macii nu văd, nu aud, nu e treaba lor.

Aici mi-am încheiat al doilea picior al călătoriei. Am trecut ca trenul prin gară pe lângă roată, acvariu, saltimbanci, mimi, rrom-acordeoniști și alba-negriști pentru că am decis că nu pot bea cafeaua decât în cartierul meu. Asta-i la vi(s)ta!

Dacă ar fi să aleg din toate hobby-urile cel la care aș renunța ultimul ar fi mersul pe jos, niciodată pe același traseu.

Se apropie sezonul și mi-am propus să nu iert nicio ocazie așa că am început antrenamentul. După câteva serii scurte de circa 3-4 ore în vecinătate am atacat acum 4 zile o scurtă porțiune de aproximativ 20-22 km a unui traseu care urmează Tamisa pe toate lungimea ei (cam 180 mile adică vreo 290 km). Descrierea traseului se găsește aici.

Am decis să nu încep cu începutul adică de la vărsarea Tamisei în ocean ci de la intrarea în Londra înspre vărsare, urmând ca după terminarea porțiunii londoneze să continui de unde am început în direcție opusă spre izvoare. Cât voi reuși, nu sunt sigur că voi avea răbdare și/sau timp pentru un traseu complet. Structura mea nu permite terminarea unui lucru sau cel puțin nu după așteptările normale sau standarde.

Așadar m-am trezit la 5 a.m. am făcut 2 ore cu metroul până la Hampton Court Station de unde am început drumeția.

Prima imagine e a podului de la Hampton Court. Am încheiat ziua și traseul în dreptul podului de cale ferată Kew Bridge.

Hampton Court

Tamisa văzută de la piciorul podului. Prima imagine a zilei. Mi-am satisfăcut o veche poftă de a vedea Tamisa mult mai îngustă decât o vede turistul în centrul turistic, pe lângă Parlament șamd.

O imagine idilică. tamisa se desparte aici pe o porțiune scurtă în două brațe. Casa de pe insulă pare scoasă din cutie pentru curioși. Poți doar să visezi că-ți bei cafeaua dimineața pe scaunul de pe mal privind printre gene caiacele alunecând lin pe luciu (la ora aia au început deja antrenamentul)

Nu chiar un iacht dar toate au un început și o bărcuță din asta e numai bună pentru unul.

Un micro-iaht destul de uzat dar cu motor, cabină și toate cele. De vânzare pentru 5500 de lire (aprox 6000 euro).

My home is my castle. Cu Mercedesul la…apă.

Nu tuturor vecinilor le pasă de mediu.

În drum spre stație am zărit moscheea asta care s-a dovedit a fi biserică ortodoxă rusească. Se vede că nu le am.

Nu l-am băgat în seamă aici pentru motive greu de explicat. Am încercat ceva la finalul postului. Nu e nevoie să vorbesc de talentul scriitoricesc, fragmentele de mai jos ar trebui să vorbească de la sine. Avem câteva preocupări comune cred, aș menționa literatura, arta, istoria recentă. Și nu e simpatizant Băsescu dinainte de căderea lui în dizgrația intelectualilor de serviciu cee a ce e un bonus în ochii mei

Am selectat din fiecare an câte un fragment. Le-am căutat în arhivă începând cu prima lună a primului an și m-am oprit de fiecare dată la cel care mi-a spus ceva semnificativ și care mi s-a părut că ar contribui cel mai bine la portretul lui. Enjoy

27/01/2008

Eu vreau să ştiu cine a făcut şi ce, privesc fotografii vechi, dacă există, cu chipurile acestor oameni, care şi-au vîndut sistematic fraţii. Nu mă simt cu nimic mai bun decît ei, nu am sentimente, nu-i deplîng, nu am rugăciuni pentru întoarcerea lor. Nu pot să mă rog pentru ei. Nu pot să mint pentru ei. Viziunile care presimt întoarcerea lor şi odele de bucurie ale bisericilor primindu-i ca pe fiii risipitori, nu-şi află loc în mintea mea.

30 aprilie 2009

Am plecat ameţiţi de la Cucuteni. Poate pentru că istoria veche e ca vinul: se face ca jeleul şi te îmbată dintr-o linguriţă.

Pe de altă parte, mi-am aminti de o altă vorbă de-a lui Dostoievski:

„-Fii bun şi spune-mi, Ivan Ivanici, o să fii vreodată treaz?”… iar Ivan Ivanici se gîndea:

„Ciudată pretenţie.”

26 martie 2010

Cum să pot răspunde la nişte întrebări de genul: „eşti tu un adevărat credincios?”, „eşti tu sigur că vei primi cununa?”sau „eşti convins că te-ai rugat destul lui Dumnezeu?”, sau „ai făcut tu totul pentru ca să fii un creştin după voia lui Dumnezeu?”- întrebări la care nici smerenia, nici modestia, nici măcar cei patru pereţi dincolo de care să mă mai pot  ascunde,  de mine şi de semenii mei, dacă nu de Dumnezeu, nu mă pot ajuta să dau un răspuns prea curînd.

și comentariul meu:

Pui intrebari ca sa obtii confirmarea ca raspunsurile tale sunt valide, ca ceea ce ai inteles TU din Biblie a mai fost descoperit si de altii. E intrebarea retorica de la mijlocul vietii, criza varstei mijlocii spirituale.

Inainte si dupa sunt celelalte doua: copilaria intrebarilor naive, de acumulare si depozitare si varsta maturitatii intrebarilor didactice, formatoare.

As adauga aici o a patra, varsta copilariei revizitate: batranetea, unde “de ce-ul” copilariei se transforma in “când?”

22 ianuarie 2011

Am observat că biserica seamănă cu armata: aceeaşi lipsă de cultură, acelaşi tupeu al “comandanţilor” spirituali, acelaşi spirit de castă care domină “ofiţerii” superiori, aceeaşi supunere oarbă a unor subofiţeri în ale cunoaşterii.

Se aplică aceleaşi metode de la cătănie, se măsoară păcatul cu băţul de chibrit, se face acelaşi control la echipament, domină antrenamentele  nepotrivite cu regulamentul în mînă (citeşte Biblia), care este respectat(ă)  în literă, dar nu şi în spirit. Domină lehamitea şi beţia (în biserică-de cuvinte, în armată- de alcooluri tari), goana după soldă, dorinţa de promovare în grad şi funcţie.

5 ianuarie 2012

Există grupul celor care nu înţeleg arta şi o dispreţuiesc, după cum există şi grupul celor care nu o înţeleg, dar o iubesc.

Există grupul celor care nu fac sport, după cum există şi grupul celor nu fac, dar nici pe alţii nu-i lasă să-l facă.

Numitorul comun al grupurilor nu este Cristos, Evanghelia sau pocăinţa, ci neîncrederea, teama şi ura.

Dacă ați avut răbdare să ajungeți până aici îmi permit să vă mai rețin cu un epilog.

E greu să-l ignori dacă îți intră în vizor, din motive care pot fi complet opuse de la un caz la altul. Îi admir cum spuneam talentul scriitoricesc, franchețea, onestitatea. Obsesiile masoneriei, papismului, ecumenismului toate fiind responsabile de exagerat de multe rele în opinia lui, mă amuză uneori. Alteori mă întristează în special atunci când își înmoaie săgețile în otrava ludic-ironică a hărțuirii unor persoane, de multe ori aceleași, aflate pe o listă care suferă puține modificări în timp. Distanța de la tonul posturilor în care adună numai simpatie și interes și a celorlalte în care împarte lumea în tabere e prea mare ca să nu suspectez o tehnică terapeutică.

Se spune că ceea ce combați cel mai mult e ceea ce admiri sau ești atras mai mult și nu vrei să accepți prea ușor.

Aștept deci momentul când va ceda și va trece cu arme și bagaje la conducerea Cultului Ecumenic Baptist de România, va scrie  o serie exagerat de favorabilă dedicată lui Dănuț Mănăstireanu și va merge la aceeași biserică catolică cu Alin Cristea.

So help him God

urmează un mic fragment din filmul unei/unor sesiuni tipice de navigare pe blogurile de limbă româna în care rolul principal și unic este jucat de subînsemnatul.

Deci,

primul popas este invariabil persona la care ajung via Bookmarks

dacă aveți timp să intrați folosind linkul nu vă va lua timp mult ca să vă faceți o idee despre proprietar; este blogul în care găsesc cele mai multe articole care mă fac curios să merg cu cititul mai departe. Apar și teme care mă atrag mai puțin evident dar comparativ cu celelalte bloguri e de departe în topul celor citite de mine. Datorită faptului că-l accesez des și comentez destul de mult, în cea mai mare parte în acord cu opiniile lui sau ale celor cărora le face prezentarea pe blog, am fost acuzat de un prieten în mod direct și de alții prin asociere că aș face parte din categoria yesmenilor lui (s-a folosit un termen mai dur de fapt). Evident respectivii nu fac parte din simpatizanții lui , drept urmare nici ai mei. Pierderea lor.

de la el alunec pe blogroll la vale până la categoria evanghelicilor de unde pot decola spre mariuscruceru.ro

din nou nu e greu de ghicit ce caut în curtea unui campion al succesului, involuntar după cum o spune el destul de des, la publicul virtual evanghelic: nu ai cum să ratezi un spectacol atunci când vezi mulțimea grămadă în jurul unui om; ține de natura umană să vrei să înregistrezi măcar la nivel formal, informativ ceea ce se întâmplă. În fapt ăsta e și motivul principal al vizitelor mele destul de dese acolo, uneori chiar mai dese decât la persona. Cu proprietarul blogului am avut câteva întâlniri virtuale pe care nu le pot încadra neaparat la amicale deși nu au fost decât vreo două în care am simțit mai acut ascuțișul penei lui. Ce-i drept și eu am contribuit la reacțiile lui mai dure atunci când am dat de un articol sau o idee care mi s-au părut că sar calul bunului simț evanghelic. Evident trebuie să păstrez proporțiile și să țin cont și de faptul că activitatea lui pe blog este doar o mică extensie a celei civile din care lasă să se vadă doar frânturi pentru că restul se poate afla de la prieteni și (ex)colegi și nu totdeauna cu rezultat favorabil imaginii lui. Ca grad de afinitate cu ideile și stilul lor de prezentare ar fi greu să-l încadrez în grupul celor cu care empatizez. E greu să-l închizi într-o cutie poate și pentru că-i place să-și construiască singur cutiile (nu pe cele muzicale) și evident că nu agrează amestecul altora în proces. Uneori îmi crează imaginea omului-orchestră care nu reușește de câte ori vrea să păstreze armonia tuturor instrumentelor, fapt care-l face uneori să fie o companie virtuală nu chiar plăcută.

tot de pe blogroll-ul lui persona ajung imediat la româniaevanghelică

de la omul-orchestră la omul-listă pasul este mic pentru mine dar destul de mare în realitate dacă ținem cont de distanța la care este ținut al doilea de primul de ceva vreme. Un alt prieten câștigat în urma unor întâlniri virtuale indirecte. Ultimul meci s-a terminat în mod normal cu victoria lui (nu există înfrângeri înregistrate de cronici în dreptul lui până acum). Vizita mea pe comitatul lui are scopul de a găsi linkuri la alte bloguri la care intru mai rar și nu le păstrez la Bookmarks și uneori de a savura o eventuală șarjă de-a lui asupra inamicilor marcă înregistrată deja. Nu e bine să ți-l faci dușman deși, după unii, nici prieten.  N-am reușit cu toată inteligența mea să aflu care sunt criteriile lui după care aprobă comentariile ca să dau un exemplu de lucru care poate ține pe cineva la distanță de blogul lui. Why bother? este concluzia evidentă a oricui încearcă să-i intre în grații.

urmează drezina unul din blogurile de pe o listă mintală în care trec pe toți cei care cred că merită mult mai mult spațiu virtual

cum am spus, e unul din cele care merită mai mult spațiu de antenă decât are în general. Una din supărările pe care le am este aceea că blogării de succes nu au prins suficient din spiritul creștin de acordare a întâietății celui de aproape. Am efectiv pică pe cei care după ce au câștigat masa de cititori folosind combinația de talent, șansa primului venit, poziție socială și rețeaua de prieteni se așează confortabil în fotoliul succesurilor blogheristice și văd în promovarea altora un pericol sau o pierdere de vreme în cel mai fericit caz. Pentru mine, un păcat din cele care nu se iartă, aflat pe primul loc în cele 10 porunci ale creștinului pe virtual. Drezina are sectorul de piață asigurat, câștigat cu migală prin talent și efort constant. O reală plăcere lectura lui.

pasăreaphoenixremixed

un nume de blog mai ciudat la prima vedere, nume care trădează ceva din genul de umor practicat de proprietar. Foarte variat ca teme abordate, scris în ritm alert cu un simț al umorului pe care-l apreciez cu ușurință. Mă atrage, în afară de subiectele tratate, stilul scriiturii și personalitatea care se ghicește în spate. În alte condiții (distanța geografică fiind principala piedică) cred că mi-ar  fi făcut plăcere o întâlnire, două, trei face-to-face.

dyobodiu alias Frică și Cutremur

unul din cazurile de excepție în care cineva are suficient talent și energie ca să reușească aproape în exclusivitate prin forțe proprii să conteze pe piața blogurilor evanghelice ca fiind un must read. Din nou, e greu să găsesc un post care să nu mă captiveze suficient ca să merg până la capăt și să adaug și părerea mea. Ca și în cazul drezinei invidiez talentul de a exprima în fraze concise, logice lucruri interesante pe care cu greu le poți demonta chiar fără să fii pe aceeași lungime de undă cu el.

Voi încheia cu o enumerare de bloguri care intră în categoria aproape-familie. E vorba de oameni care nu m-au dezamăgit aproape niciodată pentru că în afară de talent la scris, cititul lor îmi crează o senzație de relaxare, de homecoming. Nu e nevoie să fiu de acord cu tot ce spun; e suficient că am sentimentul că sunt frate cu ei la nivel mai profund decât cel al amabilităților reciproce. În categoria aceasta intră și o parte din blogurile prezentate mai sus, vă las să ghiciți care.

Deci,

vaisamar

agnusstick

monologhia

adamaica

camix

71gânduri

gabyexmachina

Le cer iertare că nu povestesc mai multe despre ei aici,dar fiind parte din familie sper că vor înțelege că au adormit toți spectatorii încă de la al doilea rând al postului și nu vreau să irosesc vorbele frumoase acum ci le voi lăsa pentru altă ocazie.

(de fapt era să adorm eu ca să fiu sincer)

Cu mulțumiri lui Dănuț pentru indicarea către sursă

Mă plimb des pe aleile blogurilor evanghelice atât cele cu succes la public cât și cele de calitate. Nu se suprapun în mod obligatoriu din păcate. Nici presa civilă nu face excepție de ce ar face cea a profesioniștilor spiritului.

MC este unul din ele, proprietatea unui om bogat intelectual și spiritual.

O prezentare scurtă a materialului conținut de el l-ar împărți în 3 categorii mari:

1. o serie de postări cu tematica legată de instrumente muzicale cu coarde

2. o a doua de provocare a cititorilor la dezbaterea unor subiecte aparent importante, în majoritate din categoria celor care împarte inevitabil și maniheist lumea în tabere

3. postări-tampon, o serie mai puțin omogenă dar care are rolul de amortizoare între cele bătăioase; ele pot fi simple anunțuri pentru studenții lui, guest-posturi, anunțuri umanitare

Nu am nici o problemă cu prima și a treia categorie. Ele sunt cum am zis pauzele dintre tirurile de artilerie reale.

În categoria a doua intră două subcategorii:

a) postările care propun teme teologice, spirituale, de natură generală, un fel de provocare la evaluare personală a ceea ce crede el că a primit cititorul în pătrățica lui religioasă și merită pus pe masă la disecție;

b) postări care apar în public ca o refulare în urma unui conflict personal, sau al grupului din care face parte autorul, cu diverși terți.

Conflictul poate fi localizat direct uneori, alteori este bine camuflat fiind sesizat imediat doar de cei implicați, presupunând că aceștia ar ajunge să citească blogul. Ele seamănă foarte bine cu predicile de demascare sau de răzbunare , predici nu foarte rare în bisericile evanghelice (predici cu adresă)

Această subcategorie include postările care-mi provoacă cel mai des supărarea.  De ce trebuie să mă supăr eu care nu par să am vreo treabă cu lumea evanghelică și oricum nu sunt, aparent, vizat deloc de ele?

Ei, asta-i altă întrebare la care sper să mai am chef să răspund altădată. Nu mai continui aici pentru că subiectul deja mi-a stricat plăcerea audiției unui cântec clasic de Vangelis ( da știu, depășit, electronic, new-age , dar mie îmi face seara mai bună și mi-e de-ajuns)

See ya!

PS. Melodia pe care am ascultat-o  cât am scris postul se numește To the Unkown Man.

Tocmai mi-a venit o idee: să ascult câte o melodie de Vangelis la fiecare postare din seria E-vangelis, de fiecare dată alta. Cine știe ce legătură poate să apară între ele.

See? Clever.

In it un clip iutubit cu un interviu acordat de domnul Florin Ianovici (nu mai e nevoie de prezentări sper) unei doamne de televiziune pioasă.

Mi-am lăsat capul pe masă ținând blocat butonul play până la (happy) end pentru că am auzit destul de des numele domnului pomenit la început atât direct de cunsocuți de-ai lui cât mai ales de pe afișierul electronic al României evanghelice (nu dau nume sau link, aveți un indiciu la rubrica -about despre) și am vrut să aflu mai multe de la sursă.

Ce mi-a plăcut: stilul informal al interviului, degajarea și talentul de povestitor al invitatului, detaliile din perioada pre-convertire, în special cele legate de perioada romantică a vieții de familie.

Ce nu am înghițit așa ușor: frumusețea poveștii convertirii a fost umbrită de inevitabila comparație cu Ceilalți pe care i-a lăsat ca să ajungă unde este. De exemplu atunci când nu a primit răspuns de la preot legat de icoane senzația de umilire era un indiciu al ego-ului lui în primul rând și nu un semn al poziționării greșite teologic a ortodoxiei. Întrebarea lui era copilărească și a primit răspunsul adecvat. Evident nu mă aștept ca un evanghelic pur-sânge să admită că adevărul nu se află în una din tabere ci în ambele și în niciuna complet atunci când există suficientă umilință în recunoașterea limitelor cunoașterii.

Asta e altă mâncare de ihtis.

O senzație ca cea de revenire în sânul familiei după o absență prea îndelungată am avut citind confesiunea următoare (sper să nu se supere domnul Laurențiu că-i pun modestia la încercare)

Redau un fragment din răspunsul lui la un comentariu mai bolovănos. it made my day, month an perhaps my year:

Aţi stat vreodată alături de un preot în noaptea singurătăţii lui să vedeţi cum strânge în mâini un crucifix sau priveşte fix icoana Mariei…neînţelegând de ce se simte atât de singur cu un Dumnezeu atât de aproape? L-aţi privit măcar o clipă în toiul nopţii ridicându-se şi devorând paginile breviarului sau ale altei cărţi de rugăciune sau fugind în biserică sau în capelă căutându-l pe Dumnezeu, căutând ceva, orice ca să nu mai fie singur?

Aţi fost vreodată lângă un preot când stătea neputincios şi fără cuvinte în faţa unui dureri ce i se împărtăşea? Să fiţi lângă el când oamenii îşi spun necazurile, când mamele îşi îngroapă fii sfâşiate de durere şi-l întreabă “De ce? De ce, părinte, de ce?”

Ştiţi voi cum e să ţi se ceară minuni şi să nu poţi face?

Dar în confesional, la scaunul de spovadă, aţi intrat vreodată? Aţi simţit teama neputinţei lui şi oboseala din confesional, când omul vine să-şi lase păcatele? Ştiţi câtă durere şi câte întrebări rămân în inima unui preot după un suflet care se descarcă?

Aţi adunat vreodată lacrimile unui preot ce s-a îndrăgostit? Sau ale unui preot de care altele s-au îndrăgostit şi se simte neputincios? Aţi privit vreodată un preot îndrăgostit? I-aţi privit ochii înlăcrimaţi? Ştiţi voi ce rugăciuni îi adresează el lui Dumnezeu? Ce-i cere? Aveţi idee?

Aţi transpirat vreodată la amvon predicând? Ştiţi oare emoţiile cu care el deschide uşa şi intră în biserică pentru sfânta Liturghie temându-se că vor fi din ce în ce mai puţini oameni prezenţi? Ştiţi trăirile lui de la sfânta Jertfă? Pasiunea lui? Iubirea lui? Puterea lui?

Ştiţi voi se întâmplă acolo cu adevărat ca apoi să judecaţi?

Aveţi idee cum e să priveşti un om care iţi primeşte binecuvântarea pe patul de moarte, şi care, deşi e pe moarte, îţi zâmbeşte cu linişte? Nu înţelege nimeni zâmbetul suferinţei lui… în afară de preot.

Aşadar, cine e preotul? Cine se încumetă să spună că ştie totul despre el?

Mulțumesc

Mă tem că anul acesta se vor înmulți și mai mult numărul profeților falși ai sfârșitului 

Foarte exactă previziunea și aș simți cu autorul dacă  în lista celor 7 temeri/profeții nu ar fi singura cu ceva urme de preocupare pentru latura spirituală. Celelalte 6 sunt, din păcate, extrase din campania solitar-voluntară în favoarea oricui e contra lui Obama, o obsesie a dumnealui.

Păcat, mă așteptam la un raport invers al preocupărilor pentru un lider de grup apolitic, citizen al unei Împărății extra-terestre.

O bilă albă pentru următoarea remarcă:

Prin natura lor, femeile sunt mai inclinate spre cele spirituale iar convertirea lor este mai rapidă decât cea a bărbaților. Poate de aceea, că e mai ușor, biserica de azi pare făcută pentru femei mai degrabă decât pentru bărbați

Constatarea de mai sus ar fi trebuit să provoace o îngrijorare mult mai îndreptățită a fi trecută pe lista celor 7. Plecarea lui Obama de la Casa Albă  nu va schimba raportul femei/bărbați din bisericile evanghelice. Așteptăm explicații și soluții. De preferat în 7 puncte

Odată ce mintea se umple apare evident nevoia des-umplerii.

Ceea ce urmează aici și mai încolo sunt efectele adicției de care vorbesc, cu mențiunea că voi descărca în mare măsură ceea ce dă peste, vârful aisbergului, restul rămâne pentru comentarii care vor constitui 90% din totalul materialului. Sunt optimist până la prima piedică.

deci,

Un teolog creștin trecut cu arme și bagaje în tabăra lui Krishna provoacă iritare generală (și un deja-vu local) în lumea campionului la karatedacănuțiplacecumscriu

Opinia specialistului:

Dacă nu era acel deja-vu iritarea ar fi fost de natură ceva mai benignă. Cazul în speță, convertitul de la mai bine la bine nu prea are asemănări cu cel care încheie postul adică țapul ne-spășit de serviciu ce se ascunde sub sigla Ț.O.N.

Primul a ratat ultimele ședințe cu psihologul, al doilea a participat la mai multe decât era necesar cu filosofii bâtei în coaste.

O bilă albă pentru articolul despre spațiul (fizic) în care se manifestă varianta evanghelică a creștinismului aplicat. Încheierea pesimistă contrastează puțin cu imaginea pe care o am despre el a unui om care pune (prea) mult suflet în reparații locale la un organism care cerșește mai degrabă o revizie generală. I can only wish him luck and may the Force be with him.

Un alt campion, de data asta al bătăii cu logica până una din doi cedează, scrie ceva de genul

Creștinismul nu își va reveni până când gândurile noastre, distracțiile noastre și plăcerile noastre nu se vor lega exclusiv de relația noastră cu Dumnezeu!

ca mai la vale să concluzioneze

Pe șleau, ceea ce ne trebuie este mai multă spiritualitate și mai puțină distracție!

Să traduc că știu că vă e lene: creștinismul înseamnă odată legarea distracțiilor de relația cu Dumnezeu care după 5 secunde se răzgândește și anunță că vrea mai puțină distracție. Ceva nu se leagă, e prea adânc pentru mine, mă dau bătut, predau legătura.

Despre Rasvan Cristian și Alin Cristea citiți la pagina  about despre

Ajunge că m-am plictisit

Să încep cu începutul adică cu un citat dintr-un interviu cu H R Patapievici publicat în revista 22 (aveți linkul mai jos)

La o dezbatere publică de acum câţiva ani, ideea că anticomunismul ar reprezenta o obligaţie morală a fost primită cu rezerve; de unii, chiar cu indignare. La mijloc se afla o neînţelegere: nimeni nu obligă pe cineva să fie anticomunist; simţul moral îl obligă, din interior, la o astfel de atitudine, de îndată ce constatarea grozăviilor comunismului, în crime şi distrugeri de vieţi omeneşti, a fost moralmente acceptată.
Cei care refuză poziţia morală a anticomunismului îi neagă de fapt baza morală, adică milioanele de crime – sunt, adică, negaţionişti…

http://www.revista22.ro/articol-9184.html

Mă opresc puțin la ultima frază care ar face deliciul (la propriu, sper) unui negaționist (pârât) de altă factură, vorbesc de Paul Goma, și mă întreb din nou și nu vreau un răspuns că atunci n-aș mai avea întrebări pentru că răspunsul la întrebarea asta ar rezolva toate nodurile gordiene înciotate de creierul uman de când a descoperit că e mai mult decât moștenitorul de drept al primatelor: de ce n-a rezolvat creștinismul de când conduce cel puțin jumătate de glob și împarte cu antihristu-antidemocratic cealaltă jumătate, problema agrară a crimelor cu voie de la stăpânire aka războaiele de toate culorile?

Dacă e să acceptăm definiția ne-oamenilor (i.e. negaționiștii) dată de domnul Patapievici (respectele!) ca fiind amor-al potrivnici ai anticominternaționalisticii atunci creștinismul de partid(e) și de stat carele de la 48 cameră e distribuitor unic autorizat al moralismului până la capătul pamântului and beyond, ar trebui să călărească triumfal situația și să se legene de mult în hamac privind paternal la joaca nevinovată a leului Ariel  (nu detergentul) cu iepurele din vizuina Gaza. Sau a veveriței georgiene cu ursul scăpat la putin- a cu miere.

Ce să zicem noi ăștia neaveniții dacă nici coledzii noștri acamedicienii de la Reformatoru Lutheranus-Întâiu până la re-formatu Măgureanu (colegu de bancă alu Constantinescul) nu au dat de capăt dilemei?

Eu știu? Nu știu. Căutând un drog pentru uitarea căuzată de prea multă privire întru materie (matter) am dat de o poveste stupefia(n)t(ă) despre niște japonezi care au încercat să îmbine plăcutul cu neplăcutul. Mai jos am extras fragmente dintr-un articol intitulat Pacifism Among Japanese Non-Church Christians

În lumea noastră îmbâcsită și îndopată până la refuz cu teorii care de care mai interesante și atrăgătoare și convingătoare care au scopul de a justifica (citește: a arunca praf în ochi) legitima acțiunile liderilor de mică-mare anvergură, de la comun-primitivism la postmodernism, un grup nu foarte omogen de oameni care se consideră creștini  înainte de a fi japonezi (ceea ce cred că e fundamental creștinește) au încercat să trăiască după principii care aduc foarte mult cu un aparent utopic creștinism originar perfect pliabil la orice tip de organizare politic-socială.

Celor cărora japoneza nu le provoacă iritații le doresc lectură plăcută:

…The Mukyokai, or non-Church Christians, constitute one of the best known Christian movements in Japan. [1] Founded by Uchimura Kanzo * (1861-1930) in reaction to Western denominationalism, this small (about 35,000 adherents) movement is considered to be the most genuine form of Japanese Christianity. The Mukyokai reject all formal Christian institutions, having no sacraments, liturgy, professional clergy, church buildings, national headquarters, or membership rolls. Instead, this non-churchism is based on independent Bible study groups centered on the traditional teacher-disciple (sensei-deshi) relationship. The teachers have no formal training in the Bible, setting up group when inspired to do so; the group thus disintegrates when its teacher dies or retires. Most of these teachers are regularly employed in outside occupations, often as high school teachers or university professors…

…Non-Church Christians are known in Japan particularly for their uncompromising stand against social evils. Because they are not part of a religious institution, they are not concerned with institutional survival during times of turmoil and therefore feel free as individuals to speak out against moral and political corruption…

…Peace is basically a state of mind which one reaches through intimate contact with God, who forgives man’s sins and communicates to him His divine life. Should everybody have such a joyful experience of salvation and life, all men would feel united together in God, and true peace would be achieved in the world without difficulty. The major mistake of politicians in striving for peace is that they overemphasize human power and impose on others their own ideologies exclusively. This approach is still very much the result of a narrow legalistic mentality and it is destined to lead to an endless chain of conflicts. Peace cannot be attained simply by imposing this or that ideology; whatever the nature of an ideology may be, it is always an “ism” which enslaves the minds of the people into a partial and imperfect perspective, and it is intrinsically unable to unify the whole of mankind…

…In contrast with this latter effort to restore national morale through reviving certain old traditions, the Mukyokai advocate reestablishing the country’s spiritual integrity by making spiritual and material reparation to the Asian countries wracked by Japanese imperial expansion. For example, they feel Japan has an imperative duty to pay a satisfactory indemnity to Korea, which was worst affected by the furies of the war, and have severely criticized the government for substituting an economic aid program modeled on American economic imperialism. They see this as a hypocritical camouflaging of economic interests, a new form of exploitation pursued under the guise of international agreements or even charity…

..In short, true Christians should oppose war under all circumstances, even though the power to stop war rests in the hands of God alone. The role of pacifism is to prepare the world of the Second Advent of Christ by preaching the gospel of peace and by accepting war as atonement for personal sins and the sins of society. Pacifism transforms the most destructive act of mankind into an instrument of mankind’s redemption.

Paradoxically, this type of pacifism does not take the form of conscientious objection, but requires the believer to go to war in much the same manner as Christ going to the Cross to die for the sins of others. The death of a Christian pacifist is a sacrifice of much greater value in the eyes of Go than the death of an individual who believes in war. Conscientious objectors who refuse to obey the will of God by letting others die in their places are cowards. Thus, for example, Uchimura called upon his disciples not to restrict conscription; he argued that evil could be overcome only by good deeds, and that therefore war could be ended only through the deaths of many pacifists sacrificing themselves to atone for the sins of others. He dedicated an article to a young war victim with the words “God waits for thee in Heaven; thy death was not in vain.”…

…In short, a Mukyokai Christian is an individual who wishes to live in this world and take an active role in it, but who does not want to be of the world in order to be able to transform it; he presents himself as a kind of charismatic personality with an outspoken and authoritative message for Japan and the world…